Alocaţia de stat a fost gândită în sensul respectării interesului superior al copilului, care se circumscrie dreptului acestuia la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţă de familie.
Dreptul la alocația de stat pentru copii a fost reglementat prin lege, în aplicarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Constituția României, conform cărora „statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap“.
Prin jurisprudența sa, Curtea Constituţională a reţinut că legea fundamentală nu prevede nicio altă condiţie în afara aceleia ca titularii dreptului la alocația de stat să fie minori.
Astfel, conform Deciziei nr. 277/2006 a Curții Constituționale,
„Norma constituțională înscrisă în cap. II privind drepturile și libertățile fundamentale nu prevede și nu permite, în definirea subiecților dreptului la alocațiile acordate de stat, nici o altă condiție în afara aceleia ca beneficiarii să fie copii. Această consacrare a dreptului copiilor la ocrotire specială, sub forma alocațiilor acordate de stat fără nici o discriminare, corespunde principiilor generale care stau la baza statului român, prevăzute în art. 1 alin. (2) din Constituția României, și prevederilor privind ocrotirea copiilor, cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în alte pacte și tratate la care România este parte.”
(Decizia nr. 277 din 21 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 18 aprilie 2006).
Instituirea oricărei condiţii suplimentare pentru acordarea alocaţiei, sau a oricărei diferențieri în cuantumul acesteia cu excepția situației în care beneficiarul este încadrat în grad de handicap, nu poate constitui o justificare obiectivă şi raţională cu privire la diferenţa de tratament juridic la care este supusă această categorie de persoane. Astfel, utilizarea de criterii precum situația materială sau socială a familiei pentru neacordarea sau pentru diferențierea cuantumului alocației încalcă principiul egalităţii, consacrat de textul art. 16 alin. (1) din Constituţie, care presupune nu doar ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal, ci şi ca la situaţii diferite să se aplice un tratament juridic distinct (discriminarea pozitivă).
În Decizia nr. 345/2020, CCR arată:
„Curtea reţine că acordarea de către stat a unei sume de bani tuturor copiilor, fără niciun fel de diferenţiere discriminatorie, reprezintă una dintre modalităţile prin care au fost transpuse la nivelul legislaţiei infraconstituţionale prevederile art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală, care prevăd necesitatea instituirii în favoarea copiilor şi a tinerilor a unui regim special de protecţie. În considerarea acestui deziderat, art. 1 din Legea nr. 61/1993 consacră alocaţia de stat pentru copii ca formă de ocrotire specială oferită de stat copiilor. Titular al dreptului la alocaţia de stat pentru copii este copilul, astfel cum prevede art. 3 alin. (2) din Legea nr. 61/1993. Având în vedere lipsa capacităţii de exerciţiu a acestuia sau, după caz, capacitatea de exerciţiu restrânsă, textul de lege criticat reglementează un aspect de natură practică, referitor la încasarea sumelor de bani corespunzătoare alocaţiei. Astfel, regula generală o reprezintă situaţia în care alocaţia de stat pentru copii se plăteşte unuia dintre părinţi pe baza acordului acestora. (…) De asemenea, art. 4 alin. (2) din lege prevede că alocaţia de stat pentru copii se plăteşte şi tutorelui, curatorului, persoanei căreia i-a fost dat în plasament familial copilul, inclusiv asistentului maternal sau persoanei căreia i-a fost încredinţat copilul în vederea adopţiei, iar, potrivit art. 4 alin. (4), după împlinirea vârstei de 14 ani, plata alocaţiei de stat pentru copii se poate face direct titularului, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.”
(Decizia nr. 345 din 16 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii)
În fine, Curtea Constituțională arată că alocația de stat nu poate fi restrasă ca o măsură de sancțiune la adresa părinților copiilor care abandonează școala:
„Curtea reţine că art. 49 alin. (2) teza întâi din Constituţie reglementează obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii, precum şi alte forme de protecţie socială a copiilor. În acest sens a fost adoptată Legea nr. 61/1993, care stabileşte natura juridică a alocaţiei de stat pentru copii, aceasta fiind o formă de ocrotire acordată tuturor copiilor, fără discriminare, până la vârsta de 18 ani (a se vedea în acest sens Decizia nr. 223 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 9 iulie 2019, paragraful 24, sau Decizia nr. 345 din 16 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1082 din 16 noiembrie 2020, paragraful 17).
Curtea subliniază că acest drept nu are natura juridică a unui ajutor acordat pentru educaţie, pentru urmarea cursurilor din cadrul învăţământului primar, gimnazial, liceal, profesional. În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea a precizat că obiectivul de a descuraja sustragerea copiilor de la pregătirea şcolară sau de a împiedica dezvoltarea unor forme de învăţământ neagreate de stat este independent în raport cu scopul de ocrotire specială a copiilor avut în vedere de Constituţie prin consacrarea dreptului la alocaţii acordate de stat (Decizia nr. 277 din 21 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 18 aprilie 2006).”
(Decizia nr. 99 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii)