Pe 31 martie, Curtea Supremă a Spaniei a pronunțat o decizie pe care o considerăm pozitivă, cu privire la filiația copiilor născuți în urma unui acord de surogație (din mamă surogat). Instanța a constatat nulitatea contractelor de surogație, în temeiul legislației spaniole, și a stabilit că filiația poate fi recunoscută părții beneficiare doar prin procedurile obișnuite de adopție. Cu alte cuvinte, prin contractul civil de surogație mama biologică nu poate renunța implicit la drepturile pe care le are asupra copilului și care rezultă din faptul biologic al nașterii.
În același context, CEDO, într-o hotărâre de actualitate, pronunțată la 24 martie 2022 (cauza A.M. c. Norvegia, nr. 30254/18) nu a constatat nicio încălcare a Convenției și a decis că refuzul recunoașterii filiației de către guvernul norvegian, față de femeia „beneficiară”, fără legături biologice cu un copil născut prin surogație, nu este o încălcare a articolului 8 (dreptul la viața privată).
Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat (HCCH) urmărește de mai mulți ani realizarea unui acord pe tema surogației, „Proiect Parentage / Surrogacy Project” iar în 2015 a instalat un grup de experți care să lucreze la asemenea acord.
Experții grupului „studiază problemele de drept internațional privat întâlnite în legătură cu filiația legală a copiilor, precum și în legătură cu acordurile internaționale de maternitate surogat”. Se așteaptă ca grupul să publice rezultatele lucrărilor sale în 2023.
Așa cum se întâmplă cu toate aceste „grupuri de experți”, și specialiștii HCCH par a fi foarte atașați activismului judiciar din perspectivă progresistă, urmând să propună pași în direcția „simplificarii” recunoașterii juridice a filiației copiilor rezultați din acorduri de surogat.
PRO VITA București s-a adresat în 2018 reprezentanților României la grupul de experți al Conferinței de la Haga privind Dreptul Internațional Privat, în mod explicit cu privire la propunerea de recunoaștere legală a practicii închirierii uterului (maternitate surogat) și a unei largi redefiniri a legăturilor parentale.
În adresă arătăm că în România, practica maternității surogat a atins dimensiunea unei „piețe”, în care „bunurile” tranzacționabile sunt copiii și funcția reproducătoare a femeilor, deși la nivel internațional există o tendință în favoarea limitării sau chiar a unei interdicții a surogației. Opțiunea prohibiției este bazată pe principiul demnității umane și în special al integrității corporale. Surogația folosește femeia ca pe un mijloc de atingere a unei dorințe personale, ceea ce contrazice o universal acceptată implicație a noțiunii de demnitate umană: aceea că ființele umane nu trebuie folosite niciodată ca mijloace, ci sunt întotdeauna un scop prin ele însele. Similar, prin surogație copilul devine obiectul unui contract, un „bun” sau o „marfă”, obiectul dreptului unor adulți.
Surogația este în mod vădit contrară Convenției ONU privind Drepturile Copilului și totodată Convenției asupra adopției internaționale, întrucât logica din spatele surogației este exact opusă celei a adopției, care consistă în oferirea unei familii copilului fără părinți.