În urma dublului vot favorabil dat în camerele Parlamentului de la Paris, ancorarea așa-numitei „libertăți de a întrerupe sarcina” în Constituția franceză este iminentă.
Spre deosebire de controversata (și anulata, din fericire) decizie Roe c Wade a Curții Supreme a SUA din 1973, aici nu avem de-a face cu o „lovitură de stat” dată de judecători activiști care au „identificat” în textul Constituției ceva inexistent, ci cu rezultatul unui proces democratic: reprezentanții aleși ai poporului francez sunt cei care au aprobat acest absurd amendament constituțional. Desigur, asta nu face situația mai dezirabilă, ci mai degrabă o înrăutățește: în loc să ofere legitimitate avortului, votul subminează forma democratică de guvernământ atunci când majoritatea, prin vot, neagă, în mod radical, drepturi fundamentale și protecția conferită de lege unei categorii care este de la bun început exclusă din procesul de decizie (anume, copiii nenăscuți).
În același timp, această decizie reprezintă re-căderea civilizației europene într-o epocă a barbariei. Avortul nu este nici „modern”, nici „un câștig al civilizației”, ci era o practică obișnuită încă din vremurile pre-creștine, o practică obișnuită și astăzi printre ultimele popoare primitive care au avut contact puțin sau deloc cu civilizația modernă, așa cum se poate citi în cărți, cum este cea a cunoscutului etnolog Jared Diamond, de exemplu. La fel de obișnuit era și este în aceste societăți și abandonul persoanelor bolnave, bătrâne și invalide care, dacă nu sunt ucise de-a dreptul, sunt lăsate fără apărare și neajutorate în fața unui destin nefast. În Roma antică se obișnuia ca pater familias să hotărască după naștere dacă un nou-născut urma sau nu să fie acceptat în familie: dacă îl lua în brațe și îl ridica în sus, îi permitea să trăiască; dacă nu o făcea, pruncul era abandonat și lăsat să moară.
Creștinismul, în schimb, este cel care a impus un nivel minim de respect pentru fiecare ființă umană, indiferent de originea sa, de starea sa de sănătate, ori dacă fusese „dorită”, inclusă în „planificarea familială”. Creștinismul, așadar, a marcat un mare și real progres al civilizației umane, încetățenit de-a lungul unor secole de trudă și schimbări. Astăzi, exact acest progres real riscă să se piardă în decurs de doar una sau două generații. Crimele în masă ale Revoluției Franceze, apoi ale naziștilor și ale comuniștilor au fost doar un „aperitiv” al barbariei avortului, cu care ne confruntăm astăzi, și a cărei înscriere în legea fundamentală a unei țări europene este o expresie izbitoare a căderii despre care vorbeam mai sus.
Încă mai sperăm în binele națiunii franceze – dar acea națiune care dă astfel de legi și alege să trăiască sub semnul lor se înscrie cu tărie pe calea spre propria-i pieire.