„Avortul şi eutanasia sunt aşadar crime pe care nici o lege umană nu poate pretinde să le legitimeze. Legi de acest fel nu numai că nu creează nici o obligație pentru conştiință, ci dimpotrivă, determină obligația gravă şi precisă de a li se împotrivi”
„71. E neapărată nevoie, aşadar, pentru viitorul societății şi pentru dezvoltarea unei democrații sănătoase, să fie redescoperită existența unor valori umane şi morale esențiale şi native, ce izvorăsc din însuşi adevărul ființei umane şi exprimă şi tutelează demnitatea persoanei: prin urmare valori pe care nici un individ, nici o majoritate şi nici un stat nu le vor putea crea, modifica sau nimici vreodată, ci vor trebui doar să le recunoască, să le respecte şi să le promoveze.
Trebuie reluate, în acest sens, elementele fundamentale ale viziunii raporturilor dintre legea civilă şi legea morală aşa cum sunt propuse de Biserică, dar care fac parte şi din patrimoniul marilor tradiții juridice ale omenirii.
Desigur, menirea legii civile e diferită şi de sferă mai limitată față de aceea a legii morale. Totuşi «în nici un mediu de viață legea civilă nu se poate substitui conştiinței şi nici nu poate dicta norme pentru aspecte ce‑i depăşesc competența»[1], care este aceea de a asigura binele comun al persoanelor prin recunoaşterea şi apărarea drepturilor lor fundamentale, promovarea păcii şi a moralității publice[2]. Menirea legii civile constă în garantarea unei conviețuiri sociale bine orânduite în dreptate adevărată, ca toți «să putem duce o viață senină şi liniştită, cu toată evlavia şi cuviința» (1 Tim 2, 2). Tocmai de aceea legea civilă trebuie să asigure pentru toți membrii societății respectarea anumitor drepturi fundamentale, pe care persoana le are prin naştere şi pe care orice lege pozitivă trebuie să le recunoască şi să le garanteze. Cel dintâi şi fundamental între toate este dreptul inviolabil la viață al oricărei ființe umane nevinovate. Dacă autoritatea publică poate uneori să renunțe la a reprima anumite lucruri ce ar provoca, o dată interzise, un prejudiciu mai grav[3], ea nu poate nicidecum accepta totuşi să legitimeze, ca drept al indivizilor – chiar dacă aceştia ar constitui majoritatea în societate – lezarea altor persoane prin nerespectarea unui drept al lor atât de fundamental cum este dreptul la viață. Tolerarea legală a avortului sau a eutanasiei nu poate în nici un fel să invoce pentru a se justifica respectarea conştiinței celorlalți, tocmai pentru că societatea are dreptul şi datoria să se apere împotriva abuzurilor ce se pot săvârşi în numele conştiinței şi sub pretextul libertății[4].
În enciclica Pacem in terris, Ioan al XXIII‑lea amintise în acest sens: «În epoca modernă realizarea binelui comun îşi află indicația de fond în drepturile şi îndatoririle persoanei. De aceea principalele sarcini ale autorităților publice constau în primul rând în recunoaşterea, respectarea, armonizarea, apărarea şi promovarea acelor drepturi şi în a contribui la facilitarea îndeplinirii îndatoririlor respective. „Ocrotirea domeniului intangibil al drepturilor persoanei umane şi facilitarea îndeplinirii îndatoririlor acesteia constituie funcția esențială a oricărei puteri publice”. De aceea, orice act al autorităților publice care implică fie o nerecunoaştere, fie o violare a acestor drepturi este un act ce se opune propriei lor rațiuni de a fi şi rămâne, în virtutea acestui fapt, lipsit de orice valoare juridică»[5].
72. În continuitate cu întreaga tradiție a Bisericii se află şi învățătura cu privire la necesitatea conformității legii civile cu legea morală, aşa cum apare ea şi în enciclica citată a lui Ioan al XXIII‑lea: «Autoritatea e postulată de ordinea morală şi provine de la Dumnezeu. Prin urmare, atunci când legile sau autorizările date de ea sunt în opoziție cu această ordine şi deci în opoziție cu voința lui Dumnezeu, ele nu au putere să oblige conştiința […]; într‑un astfel de caz, dimpotrivă, autoritatea încetează să mai fie autoritate şi degenerează în samavolnicie»[6]. Aceasta este învățătura limpede a sfântului Toma de Aquino, care scrie printre altele: «Legea umană e lege în măsura în care e conformă cu rațiunea corectă şi astfel derivă din legea veşnică. Însă atunci când o lege contravine rațiunii, se numeşte lege nedreaptă; într‑un astfel de caz ea de fapt încetează de a mai fi lege şi devine mai degrabă un act de violență»[7]. Şi mai departe: «Orice lege dată de oameni are menirea de lege în măsura în care derivă din legea naturală. Dacă, însă, se opune în vreo privință legii naturale, ea nu mai este lege, ci stricarea legii»[8].
Or, cea dintâi şi imediată aplicare a acestei învățături priveşte legea umană care nu recunoaşte dreptul fundamental la viață pe care îl are fiecare om. Astfel legile care, prin avort şi eutanasie, legitimează suprimarea directă a unor ființe umane nevinovate se află în totală şi iremediabilă contradicție cu dreptul inviolabil la viață propriu tuturor oamenilor şi neagă, în felul acesta, egalitatea tuturor în fața legii. S‑ar putea obiecta că lucrurile stau altfel cu eutanasia, atunci când aceasta este solicitată în deplină cunoştință de cauză de subiectul interesat. Dar un stat care ar legitima o astfel de solicitare şi i‑ar autoriza realizarea s‑ar găsi în situația de a legaliza un caz de sinucidere‑omucidere, împotriva principiilor fundamentale ale nedispunerii de viață şi ale ocrotirii oricărei vieți nevinovate. În acest fel se favorizează o scădere a respectului față de viață şi se deschide calea spre comportamente ce distrug încrederea în relațiile sociale.
Legile care autorizează şi favorizează avortul şi eutanasia se ridică deci în mod radical nu numai împotriva binelui individului, ci şi împotriva binelui comun şi, deci, sunt total lipsite de validitate juridică autentică. Căci nerecunoaşterea dreptului la viață, tocmai pentru că duce la suprimarea persoanei în slujba căreia societatea îşi are rațiunea de a fi, este ceea ce se opune în modul cel mai deschis şi ireparabil posibilității de înfăptuire a binelui comun. În consecință, atunci când o lege civilă legitimează avortul sau eutanasia, ea încetează, prin însuşi acest fapt, să mai fie o adevărată lege civilă care să oblige moralmente.
73. Avortul şi eutanasia sunt aşadar crime pe care nici o lege umană nu poate pretinde să le legitimeze. Legi de acest fel nu numai că nu creează nici o obligație pentru conştiință, ci dimpotrivă, determină obligația gravă şi precisă de a li se împotrivi prin obiecția de conştiință. Încă de la începuturile Bisericii, propovăduirea apostolică i‑a educat pe creştini în spiritul datoriei de a asculta de autoritățile publice legitim constituite (cf. Rom 13, 1‑7; 1 Pt 2, 13‑14), dar totodată a atras atenția cu fermitate că «trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni» (Fapte 5, 29). Încă în Vechiul Testament, tocmai referitor la amenințări împotriva vieții, găsim un exemplu grăitor de rezistență împotriva poruncii nedrepte a autorității. Faraonului, care poruncise să fie dați la moarte toți noii‑născuți de parte bărbătească, i s‑au opus moaşele evreilor. Ele «nu au făcut cum le poruncise regele Egiptului şi i‑au lăsat în viață pe prunci» (Exod 1, 17). Dar să observăm motivul profund al acestui comportament al lor: «Moaşele s‑au temut de Dumnezeu». Tocmai din ascultarea față de Dumnezeu – căruia singur i se cuvine acea teamă care e recunoaşterea suveranității lui absolute – se nasc puterea şi curajul de a opune rezistență legilor nedrepte ale oamenilor. Este puterea şi curajul acelora care sunt gata să meargă la închisoare sau să fie ucişi cu sabia având certitudinea că «în aceasta stă răbdarea şi credința sfinților» (Ap 13, 10).
Deci în cazul unei legi în mod intrinsec nedrepte, cum este aceea care admite avortul sau eutanasia, nu este în nici un fel îngăduit să ne conformăm ei, «nici să luăm parte la o campanie de opinie în favoarea unei astfel de legi, nici să‑i acordăm sufragiul propriului vot»[9].
O problemă deosebită de conştiință s‑ar putea ivi în cazurile în care un vot parlamentar ar fi determinant pentru favorizarea unei legi mai restrictive, menite adică să restrângă numărul avorturilor autorizate, în alternativă cu o lege mai permisivă deja în vigoare sau supusă la vot. Astfel de cazuri nu sunt rare. Într‑adevăr, se înregistrează faptul că, în vreme ce în unele părți ale lumii continuă campaniile pentru introducerea de legi în favoarea avortului, susținute adesea de puternice organisme internaționale, în alte națiuni – mai ales în cele care au făcut deja amara experiență a unor astfel de legislații permisive – se arată semne de răzgândire. În asemenea cazuri, când nu se poate evita sau abroga total o lege în favoarea avortului, un parlamentar a cărui opoziție personală absolută față de avort este clară şi cunoscută tuturor îşi poate oferi în mod licit sprijinul unor propuneri menite să limiteze daunele unei astfel de legi şi să‑i diminueze efectele negative pe planul culturii şi al moralității publice. Făcând astfel, el nu colaborează ilicit la o lege nedreaptă, ci face o încercare legitimă şi necesară de a‑i limita aspectele criminale.
74. Introducerea unor legislații nedrepte îi pune adesea pe oamenii corecți din punct de vedere moral în fața unor dificile probleme de conştiință în materie de colaborare, căci trebuie să‑şi afirme dreptul de a nu fi constrânşi să participe la acțiuni moralmente rele. Uneori alegerile care se impun sunt dureroase şi pot cere sacrificarea unor situații profesionale dobândite sau renunțarea la perspective legitime de avansare în carieră. În alte cazuri se poate întâmpla ca îndeplinirea unor acțiuni în sine indiferente sau chiar pozitive, prevăzute în cadrul unor legislații în mod global nedrepte, să îngăduie salvarea de vieți omeneşti amenințate. Pe de altă parte, există temeri justificate că disponibilitatea de a împlini astfel de acțiuni nu numai că ar scandaliza şi ar favoriza slăbirea opoziției necesare față de atentatele împotriva vieții, ci ar şi duce pe nesimțite la acceptarea tot mai mare a unei logici permisive.
Pentru a lumina această dificilă problemă morală, trebuie să facem apel la principiile generale asupra colaborării la acțiuni rele. Creştinii, ca şi toți oamenii de bunăvoință, sunt chemați, în virtutea unei grave îndatoriri de conştiință, să nu colaboreze la acele practici care, deşi admise de legislația civilă, sunt în opoziție cu Legea lui Dumnezeu. Într‑adevăr, din punct de vedere moral nu e niciodată îngăduită colaborarea la rău. O astfel de colaborare se realizează atunci când acțiunea săvârşită, fie prin natura ei, fie prin înfățişarea pe care o dobândeşte într‑un context concret, se califică drept participare directă la un act împotriva vieții omeneşti nevinovate sau ca o împărtăşire a intenției imorale a agentului principal. Această colaborare nu poate fi nicidecum justificată, nici invocând respectarea libertății altora, nici pretinzând că legea civilă o prevede şi o cere: căci pentru actele pe care fiecare personal le săvârşeşte există o răspundere morală căreia nu i se poate sustrage nimeni niciodată şi pentru care fiecare va fi judecat de Dumnezeu însuşi (cf. Rom 2, 6; 14, 12).
Refuzul de a participa la comiterea unei nedreptăți este nu numai o îndatorire morală, ci şi un drept omenesc fundamental. Dacă nu ar fi aşa, persoana umană ar fi constrânsă să îndeplinească o acțiune în mod intrinsec incompatibilă cu demnitatea ei şi astfel însăşi libertatea ei, al cărei sens şi scop autentic rezidă în orientarea spre adevăr şi bine, ar fi radical compromisă. E vorba, deci, de un drept esențial care, ca atare, ar trebui prevăzut şi ocrotit de însăşi legea civilă. În acest sens, posibilitatea de a refuza participarea la faza consultatorie, pregătitoare şi executivă a unor asemenea acte împotriva vieții ar trebui să fie asigurată medicilor, lucrătorilor sanitari şi celor cu răspundere din instituțiile spitaliceşti, din clinici şi din centrele de îngrijire. Cei care recurg la obiecția de conştiință trebuie să fie scutiți nu numai de sancțiuni penale, ci şi de orice daune pe plan legal, disciplinar, economic şi profesional.
[1] Congregația pentru Doctrina Credinței, Instr. privind respectarea vieții umane care se naşte şi demnitatea procreării Donum vitć (22 februarie 1987), III: AAS 80 (1988), 98.
[2] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Decl. cu privire la libertatea religioasă Dignitatis humanć, 7.
[3] Cf. Sf. Toma de Aquino, Summa theologić, I‑II, p. 96, a. 2.
[4] Cf. Dignitatis humanć, 7.
[5] Enc. Pacem in terris (11 aprilie 1963), II: AAS 55 (1963), 273‑274; citatul interior e luat din Mesajul radiodifuzat de la Rusalii 1941 al lui Pius al XII‑lea: AAS 33 (1941), 200. Pe această temă, enciclica se referă într‑o notă la: Pius al XI‑lea, Enc. Mit brennender Sorge (14 martie 1937): AAS 29 (1937), 159; Enc. Divini Redemptoris (19 martie 1937), III: AAS 29 (1937), 79; Pius al XII‑lea, Mesaj radiodifuzat de Crăciun (24 decembrie 1942): AAS 35 (1943), 9‑24.
[6] Pacem in terris, l.c., 271.
[7] Summa theologić, I‑II, q. 93, a. 3 ad 2um.
[8] Ibid., I‑II, q. 95, a. 2. Sfântul Toma îl citează pe Sfântul Augustin: «Non videtur esse lex, quć iusta non fuerit», De libero arbitrio, I, 5, 11: PL 32, 1227.
[9] Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație cu privire la avortul provocat (18 noiembrie 1974), 22: AAS 66 (1974), 744.”