Comentariu suplimentar la numeroasele semnale de alarmă trase privind încercarea instituțiilor UE de a nesocoti legislațiile naționale în materie de familie – în acest caz, criteriile de stabilire a filiației:
La nivelul dreptului internațional, art. 7 și 5 din Convenția internațională cu privire la drepturile copilului [1] fac trimitere la părinții naturali ai copilului, la drepturile și obligațiile lor, ca și la dreptul copilului de a-i cunoaște și de a fi îngrijit de aceștia. Termenul „părinți” poate fi interpretat DOAR în referință la tatăl și mama copilului, după sensul obișnuit care trebuie dat termenilor (cf. cu art. 31(1) din Convenția de la Viena privind Dreptul Tratatelor).
Aceste interpretări sunt obligatorii pentru toate statele membre ale UE, dar si pentru legislația emisă de instituțiile UE.
Ca atare, Uniunea Europeană trebuie să protejeze refuzul autorităților naționale de a transcrie certificatele de naștere ale copiilor rezultați din contracte de maternitate surogat într-o altă țară.
În materie de jurisprudență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (deciziile din 26 iunie 2014 și din 21 iulie 2016) [2] solicită autorităților (în cauzele respective, statul francez) să transcrie în registrul de stare civilă filiația biologică consemnată în certificatele de naștere ale copiilor născuți din contracte de maternitate surogat în străinătate. CEDO consideră că interzicerea stabilirii legăturii de filiație între tată și descendenții săi biologici, născuți prin maternitate surogat în afara granițelor țării, violează dreptul copiilor la respectarea vieții lor private , conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Aceste hotărâri invocă necesitatea recunoașterii legăturii biologice cu părinții ca fiind în interesul superior al copilului: „Nu se poate spune că este în interesul copilului să îl privăm de o relație juridică de această natură, acolo unde realitatea biologică a acestei relații a fost stabilită, iar copilul și părintele în cauză solicită recunoașterea deplină a acesteia.”
O demonstrație a faptului că normele privitoare la dreptul familiei și al copilului formează un ansamblu unitar și coerent ce își are izvorul chiar în natura persoanei umane, iar legiuitorul de bună-credință nu poate ignora obiectivitatea faptelor naturale. Orice știrbire a acestei continuități duce la aberații juridice, normative și culturale de tipul celei expuse, în care justiția este chemată să stabilească cine sunt părinții ÎN DREPT ai unui copil, deși identitatea biologică (ÎN FAPT) a acestora este clară.
–
[1]. Art. 5 – „Statele parti vor respecta responsabilitatile, drepturile si indatoririle ce revin parintilor naturali ai copilului (…)”; art. 7 (1). „Copilul se inregistreaza imediat dupa nasterea sa si are, prin nastere, dreptul la un nume, dreptul de a dobandi o cetatenie si, in masura posibiliului, dreptul de a-si cunoaste parintii si de a fi ingrijit de acestia.”
[2]. Mennesson vs. France n°65192/11, ECHR ruling 26/06/2014, §96/100