SUMAR: Sunt drepturile omului o instanță morală și juridică perfectă?
În ultimii ani, atât forțele conservatoare, cât și cele „progresiste” au încercat să folosească drepturile omului ca bază pentru agendele lor. De exemplu, în timp ce oponenții avortului au încercat să invoce dreptul la viață (care, fiind un drept fundamental, este consacrat în toate documentele majore cu privire la drepturile omului), susținătorii au încercat să demonstreze că „dreptul la avort” este implicit conținut în documente internaționale general recunoscute. Dispute similare au avut loc și pe tema homosexualității, eutanasiei, utilizării tehnicilor de asistare medicală a procreației ș.a.m.d.
Nu este scopul nostru să intrăm acum în fiecare din aceste dezbateri. Este suficient să menționăm că drepturile omului sunt privite, astăzi, ca un fel de instanță morală supremă și totodată legi „prepozitive” – o formă legislativă superioară, căreia toate legile pozitive trebuie să i se conformeze.
Această descriere, însă, se potrivește și unei alte categorii, care precede cu mult legislația modernă a drepturilor omului: este vorba despre dreptul natural.
Dreptul natural este o doctrină juridică bazată pe convingerea că există o lege universală, care rezultă din ordinea divină a cosmosului sau din natura raţională şi socială a umanităţii. Dreptul natural are un caracter imuabil, universal și suprastatal; el nu a fost conferit de nici o autoritate umană și ca atare nu poate fi retras de vreuna.
Ceea ce înțelegem în mod larg prin drepturile omului este un set de tratate internaționale care definesc o varietate de drepturi ce sunt universal recunoscute. Nu există îndoială cu privire la importanța și valoarea acestor documente, dar este clar că acestea sunt, în sine, simple legi pozitive, surclasate de dreptul natural, pe care se presupune că îl transpun și îl aplică.
Analiza pe care v-o propunem astăzi clarifică diferențele și similitudinile dintre cele două corpus-uri juridice și arată, mai ales, de ce ele nu trebuie confundate.