SUMAR: În literatură se subliniază adesea că un om trece prin diferite etape ale dezvoltării, păstrându-și în același timp identitatea subiectivă. Un embrion uman este un întreg membru viu al speciei Homo sapiens în cel mai timpuriu moment al dezvoltării sale naturale. Etapele embrionară, fetală, nou-născut, sugar, copil și adolescent sunt etape în dezvoltarea unei entități determinate și durabile, care vine la existență ca un organism uni-celular și se dezvoltă, dacă totul merge bine, până la adultul de mulți ani mai târziu. Nu putem, așadar, avea nici cea mai mică îndoială că fiecare ființă umană este un copil din momentul concepției până în ziua în care el atinge vârsta de 18 ani.
Problema protecției vieții umane în stadiul prenatal se încadrează în discursul general privind drepturile omului sau – pentru a o exprima diferit – este o componentă a unui set de drepturi inerente fiecărui om și înrădăcinate în legea naturală (supra-pozitivă). Reflectând realitatea biologică, analiza prevederilor tratatelor și convențiilor internaționale obligatorii la care și România este parte arată că și înainte de a se naște, copilul nenăscut beneficiază întotdeauna de toate drepturile omului în aceeași măsură ca și copilul după naștere. Nu există un temei rațional pentru a priva copiii care nu s-au născut încă de garanția protejării vieții lor de către lege.
Contrar unor opinii lipsite de orice temei juridic, dreptul internațional obligatoriu nu recunoaște conceptul de „drept la avort”. Din păcate, în multe dintre țările lumii, inclusiv în România, asemenea copii cad victime ale avortului din cauza lipsei instrumentelor juridice necesare pentru a-i proteja.