Familia și instituția căsătoriei sunt protejate în temeiul art. 8 și 12 din Convenția europeană a drepturilor omului, norme care reglementează dreptul la viață privată și de familie și dreptul bărbatului și al femeii de a se căsători și întemeia o familie.
Statelor membre CE le revine competența exclusivă de a adopta acte normative în materia instituțiilor juridice specifice dreptului familiei, cu excepția câtorva aspecte cu implicații transfrontaliere în scopul asigurării cooperării judiciare în materie civilă [1].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a evidențiat în jurisprudența sa recentă privind încălcarea art. 8 din Convenție, dreptul imuabil al statelor membre de a proteja căsătoria în conformitate cu realitățile sociale specifice fiecărui stat și cu nevoia fiecărei națiuni de a-și proteja valorile sociale fundamentale [2].
De asemenea, instanța europeană a confirmat că dreptul de a se căsători și întemeia o familie înglobează conceptul tradițional de căsătorie dintre un bărbat și o femeie [3]. CEDO mai reține în mod explicit că reglementarea și protejarea căsătoriei ca uniune rezervată exclusiv bărbatului și femeii nu reprezintă în sine o încălcare a art. 8 și/sau 12 din Convenție, în măsura în care și celelalte forme de conviețuire socială se bucură de o recunoaștere și protecție legislativă și dacă o astfel de protecție nu afectează un interes public și general al statului respectiv [4].
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene împărtășește același punct de vedere în Articolul 9 – dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie. Astfel, în documentul explicativ al Convenției care a elaborat Carta se evidențiază faptul că statele membre sunt libere să dispună asupra componenței uniunii căreia îi este atribuit statutul de căsătorie [5].
În mod specific, în materie de căsătorie, jurisprudența Curții Europene de Justiție (CJUE) confirmă existența unei competențe exclusive a statelor membre. Astfel, în cauza Maruko [6], CJUE precizează că „starea civilă și prestațiile care derivă din aceasta reprezintă materii ce intră în competența statelor membre, iar dreptul comunitar nu aduce atingere acestei competențe”.
În cauza Romer [7], CJUE a reiterat aceeași poziție, întărind faptul că în materie de stare civilă a persoanelor, competența le revine statelor membre.
Citând din concluziile Avocatului General Nilo Jääskinen,
„Competența lăsată statelor membre în domeniul stării civile semnifică faptul că reglementarea căsătoriei sau a oricărei alte forme de uniune recunoscute din punct de vedere juridic între persoanele de același sex, ca și de sex opus, precum și statutul juridic al copiilor și al celorlalți membri ai familiei în sens larg este rezervată statelor membre (…) [n]umai statele membre trebuie sa decidă (…) dacă instituția căsătoriei este sau nu rezervată doar cuplurilor de sex opus.”
În acest sens, un număr de 13 state aparținând continentului european [8] au adoptat reglementări constituționale prin care căsătoria este în mod explicit recunoscută ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie. Un alt aspect important ce trebuie menționat este faptul că, la data de 3 iulie 2015, Consiliul Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție privind protecția familiei [9]. Printre altele, această rezoluție reafirmă că familia reprezintă grupul natural și fundamental al societății și trebuie in mod esențial protejată de către stat. De asemenea, se admite că familia joacă un rol crucial în prezervarea identității culturale, a tradiției, a moralei și a valorilor societății și se evidențiază faptul că părinții, având obligația primordială de creștere și protecție a copiilor, sunt primii care au rolul de a îi educa în privința normelor și a valorilor fundamentale ale societății.
Cu alte cuvinte, confirmarea libertății de apreciere a statelor în ce privește protejarea exclusivă a statutului privilegiat al căsătoriei heterosexuale monogame în legislație nu este de ultimă oră, ea fiind reflectată repetat în jurisprudența Curților (CEDO și CJUE).
Din păcate România este de câțiva ani supusă presiunii de a legifera, într-o primă instanță, nu căsătoria între persoane de același sex, ci o formă alternativă, parazită a căsătoriei intitulată „parteneriat civil” sau „uniune consensuală”. Prin regimul juridic cvasi-identic pe care îl naște aceasta lasă practic fără obiect protecția și statutul special al instituției maritale, despre care aminteam mai sus.
Citește / descarcă analiza în format pdf
–
NOTE
[1]. Supusă unei proceduri distincte în conformitate cu art. 81 (3) al Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene.
[2]. Schalk și Kopf c Austria, Appl. nr. 30141/04 (2010).
[3]. Hämäläinen c Finlanda, Appl. nr. 37359/09 (2014).
[4]. Oliari c. Italia, Appl. nr. 18766/11 și 36030/11 (2015).
[5]. Explicatii cu privire la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 303, 15 decembrie 2009, pagina 21.
[6]. C-267/06, Tadao Maruko vs Versorgungsanstalt der deutschen Bühnen, Punctul 59.
[7]. C-147/08, Jürgen Römer v Freie und Hansestadt Hamburg, Punctul 38.
[8]. Bulgaria, Croatia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, Belarus, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Serbia, Ucraina.
[9]. Protectia familiei: contributia familiei la realizarea dreptului la un standard de viata adecvat al membrilor ei, in particular prin rolul ei in eradicarea saraciei si o dezvoltare durabila, A/HRC/29/L.25, Sursa